Tags

, , ,

Sunt impresionată şi surprinsă de faptul că apatia românilor s-a transformat în zile în şir de proteste, chiar dacă s-au dus acolo în ninsoare şi pe tocuri. Chiar dacă nu sunt impresionanţi ca număr şi ofticaţi că nimeni nu estimează corect câţi sunt, protestele sunt dovada faptului că românii au căpătat încredere că cererile lor pot influenţa activitatea instituţiilor, aşa cum bine explica Codru în Un punct de inflexiune?.

Sunt impresionată, dar nu neapărat surprinsă şi de proasta gestionare a crizei de comunicare de către instituţiile statului. Trăind iluzia invulnerabilităţii, Preşedinţia şi Guvernul nu se aşteptau să vadă oamenii în stradă, mai ales acum, când mai lipseau câteva luni până la obţinerea unui nou mandat.

Ce-i drept o caracteristică intrinsecă a crizelor este aceea că te iau prin surprindere şi, de regulă, dacă nu eşti pregătit dai din colţ în colţ până te hotărăşti ce să răspunzi. E oarecum normal.

Totuşi, nu mi se pare normal, ci o ultimă dovadă de prostie şi lipsă de profesionalism modul în care s-au comportat actualii guvernanţi de la începutul crizei şi până acum. Mai întâi mi-au apărut în minte o grămadă de întrebări: Cât de invulnerabil să te crezi să nu iei în considerare măcar ipotetic că modul în care ai guvernat în ultimii ani, inconsevenţele atotcunoscute dintre ce spui şi ceea ce faci şi chiar dintre ceea ce spui de la o lună la alta, acţiunile abuzive, ilegale, măsurile nepopulare din ultimul an care au accentuat sărăcia populaţie şi altele  pot accentua/atrage ostilitatea publicului şi crea o criză de comunicare. Cam cât control să exerciţi în ţara pe care o conduci ca să nu-ţi imaginezi măcar aşa într-o lume a minunilor, a lui Alice că puterea pe care o deţii pur în pofida funcţiei ocupate va avea nevoie şi de un gram de legitimitate, alta decât cea oferită, cândva .. de multicel, de ştampila a 5 milioane de români?  Cât de directiv şi necomunicativ să fii ca să nu auzi pe undeva, pe la vreun colţ al unui birou pe cineva gândindu-se măcar în gând la asta? Cum să fii tu capabil să pregăteşti o ţară pentru a face faţă unor schimbări şi incertitudini globale, dacă tu nu poţi să te pregăteşti să faci faţă unui eveniment nu extrem de greu de anticipat, la nivel local?

Recunosc că nici eu nu m-am gândit că românii o să iasă la proteste, nu am crezut că am să-i văd pe stradă chiar şi în zăpadă şi pe tocuri, dar am sperat şi mi-am imaginat că în ţara lui Alice se va putea întâmpla. Totuşi ei ar fi trebuit să-şi imagineze, măcar măcar din grijă pentru ei înşişi. Puteau să înveţe de la viermi: viermii se pregătesc pentru moarte – îşi cumpără loc de veci, de îmbrăcat, batiste şi alte prosoape; pentru un politician a se pregăti pentru o posibilă criză înseamnă a se pregăti pentru moarte, pentru că aceasta nu poate fi decât începutul sfîrşitului.

Reacţiile de la începutul crizei mi-au vorbit mult despre atât despre incompetenţa lor, căci m-am prins că n-au niciun plan de comunicare de criză (sau dacă au este unul total atipic, inovativ, care presupune un răspuns întârziat), cât şi despre credinţele pe care le au despre poporul român, pe care l-au considerat pasiv şi incapabil să se coaguleze. Tind să cred că „mahala ineptă” şi „viermi” au fost nişte metafore care au exprimat adevărul pe care ei îl ştiau despre poporul român. S-au grăbit să creadă că ostilitatea este una minoră şi trecătoare şi s-au gândit că cel mai simplu ar fi să atace şi să defăimeze, să arate slăbiciunea celor din stradă. Chiar şi aşa un atac la adresa cetăţenilor din partea guvernanţilor nu este o soluţie nici dacă ies trei persoane în strada, având în vedere că ei se află acolo să îi reprezinte, dar atât au putut ei. Ca de obicei, au ales soluţia cea mai simplă.  Una peste alta, nu-i de mirare că neavând un plan de comunicare de criză a durat atâtea zile după atacul la adresa cetăţenilor până să auzim ceva din partea oamenilor care trebuiau să demisioneze de mult. Mă întreb oare ce aveau de spus: Să nege că problemele nu există? Să spună că nu sunt responsabili de asta? Să spună că totul este un atac al ….altora, mogulilor la adresa lor? Că nu au avut intenţia să producă vreun rău? Că nu au avut timp/instrumentele necesare să rezolve problemele? Să sublinieze multe alte realizări? LOL  Să reamintească de alţii în vremea cărora a fost mai rău?  Habar n-am ce puteau să facă. Puteau să-şi dea demisia, să iasă şi să promită cu cerul şi cu pământul că fac tot ce pot să repare cele întâmplate, să îşi asume  măcar parţial vinovăţia/responsabilitatea.

Într-un final a ieşit Preşedintele cu un discurs scris în 10 zile, care a păstrat o greşeală gramaticală referitoare la plancardele care îi cereau demisia şi încerca să dea un sens pozitiv imaginii de comandant de navă, despre care a scris şi New York Times. M-a impresionat optimismul pe care vrea să-l transmită şi încrederea de sine, precum şi cea în instituţiile publice (pe care chiar cred că o are :) , dar mai degrabă în persoanele care le conduc, nu în capacitatea instituţiilor), precum şi spaţiul mare din cadrul discursului pe care l-a alocat pentru combaterea acuzaţiilor ce i se aduc, pledând ca nevinovat şi victimă a unui atac (chiar dacă nu a acuzat direct că i-ar sabota cineva imaginea). Mi-a plăcut şi că a amintit şi de o serie de legi, considerate necesare pentru reformarea statului (or fi?),  zicând că n-au fost bine primite de cei cărora li se adresau. Totuşi, nu-mi amintesc să-i fi păsat vreodată ca aceste legi să fie bine primite şi nici să fi făcut vreun efort să atragă susţinători pentru aceste legi, dacă nu să obţină consensul. Îmi amintesc că nu prea i-a păsat de campania Opriţi codurile, al cărei slogan era: codul de la cap se-mpute. Pentru mine nu-i decât o dovadă că autorităţile sunt hotărâte să facă propagandă şi să încerce să influenţeze opinia publică, în loc să se pună pe treabă şi construiască o relaţie de încredere cu cetăţenii şi să-şi recâştige legitimitatea, dacă au avut-o cu adevărat. Chiar Preşedintele consideră că discursul, cu toată lipsa lui de conţinut şi poate şi de adevăr (nu ştiu, că n-am vorbit cu niciun procuror :) ) ),  pe care l-a avut după  zile de proteste este o măsură care va restabili încrederea în poporul român.

Situaţia de faţă este rezultatul unei proaste guvernări, dar şi a lipsei de respect şi interes faţă de cetăţean şi, în ultimă instanţă, a lipsei de comunicare dintre instituţiile statului şi societatea civilă. Nimic din ce s-a văzut în ultimii ani nu a fost un proces de comunicare, ci mai degrabă propagandă sau, în cel mai bun caz, informare publică. Este şi consecinţa credinţei că pot guverna singuri, fără popor, că singura perioadă în care este necesară o colaborare şi comunicarea cu cetăţenii este cea din preajma alegerilor. Nu mi-e clar, dacă lor le este clar că propaganda, în secolul nostru, al informaţiilor, nu mai funcţionează şi că este o strategie proastă, de scurtă durată şi care nu poate rezista în timp fără fapte bune, fără performanţă.

Pentru că n-au vrut să facă fapte bune, transparenţa şi consultările publice au fost utilizate strict pentru îndeplinirea obligaţiilor legale (nici măcar asta tot timpul şi în totalitate) şi nu au avut drept scop cunoaşterea intereselor cetăţeanului, ori identificarea celor mai bune soluţii pentru problemele comunităţii. Zadarnice au fost de cele mai multe ori propunerile ong-urile scrise pe toate gardurile, care cu multă deschidere şi angajament sunt chemate acum să deschidă dialogul cu societatea civilă. Este normal să te loveşti de refuzul lor având în vedere că ei sunt oameni care au investit timp, efort, nervi şi pasiune doar doar să schimbe ceva şi nu de puţine ori au fost desconsideraţi. Vorba ceea: Be nice to people on your way up, you will meet them on your way down!.

În ultimă instanţă, nu-i doar o criză de comunicare, ci şi una de identitate a instituţiilor publice din România, care s-au îndepărtat de mult de misiunea lor, aceea de a satisface nevoile cetăţenilor, de a rezolva probleme sociale. Probabil că instituţiile au nevoie să se dumirească cine sunt şi ce au de făcut în viaţa asta.